Colorantul alimentar: un ajutor colorat în bucătărie

Colorantul alimentar este disponibil în diverse forme: lichid, praf, gel sau pastă. Datorită siguranței relative și disponibilității la scară largă, colorantul alimentar se folosește atât în producția industrială de alimente, cât și în bucătăria de acasă. 

Colorant alimentar natural sau sintetic?

Colorantul alimentar natural este compus din pigmenți obținuți din surse naturale, de exemplu din legume, fructe, plante, flori sau condimente. Câteva exemple pentru astfel de coloranți sunt: annato (E160b) din semințe de achiote, betaina (E162) din sfeclă, colorantul albastru din fasolea fluturilor, caramelul (E150a-d) sau clorofilina (E140) din alge. De obicei, producția coloranților naturali este mai scumpă decât a celor sintetici, iar primii pot oferi alimentelor arome suplimentare.

Coloranții alimentari sintetici sunt compuși din legături care nu există în natură și care sunt sintetizate din diferite oligoelemente. Aceste substanțe colorante sunt foarte apreciate în industria alimentară, deoarece oferă o culoare intensivă și constantă, nu adaugă alimentelor mirosuri neplăcute, sunt mai ieftine decât coloranții naturali și facilitează producția nuanțelor de culoare. Coloranții alimentari sintetici trebuie să fie certificați de o serie de autorități de reglementare la nivel mondial. 

Egiptenii antici știau cum se colorează alimentele. De exemplu, ei foloseau vin pentru a schimba aspectul dulciurilor. Grecii și romanii foloseau, printre altele, șofran, morcovi, dude, rodii și sfeclă pentru a da culori vii alimentelor. Ei se ajutau chiar și de anumite minerale și minereuri, cum ar fi argintul, aurul sau cuprul, pentru a obține nuanțe puternice de culoare sau pentru a ascunde greșelile de gătit.

În perioada Evului Mediu din Europa, se preparau mâncăruri excelente pentru nobili folosind substanțe colorante, cum ar fi șofranul, turmericul, gălbenelele, pătrunjelul și spanacul. Coloranții alimentari erau folosiți și în America precolumbiană. Aztecii își colorau hrana cu insecte, cunoscute drept coșenile, dar și cu ardei, caesalpinia și annato, care au ajuns mai târziu în Europa pentru a colora bucătăria mediteraneană. 

Se obișnuiește ca oamenii să asocieze diferite culori cu anumite gusturi. Culoarea alimentelor poate influența percepția față de aromele dulciurilor. Colorantul alimentar este potrivit, de exemplu, pentru colorarea bomboanelor fondante sau a marțipanului. Chiar și deserturile și aluaturile se pot colora fără probleme. Colorantul alimentar se poate depozita fără probleme și trebuie consumat conform termenului minim de valabilitate imprimat pe etichetă.

Coloranții naturali nu trebuie să fie certificați, dar trebuie totuși să fie aprobați pentru utilizare într-o anumită țară. Siguranța coloranților alimentari este testată de autoritățile de reglementare. Majoritatea țărilor au propriile reguli și liste cu coloranți alimentari care se pot folosi în diferite alimente.